Vlatka Horvat lucrează într-o multitudine de medii, printre care sculptură, instalație, desen, performance, fotografie și scriere. Implicând adesea gesturi bazate pe performance și caracterizate prin repetiție, testare, versiuni și variații, căutări și (false) soluții, lucrările ei creează un „catalog de posibilități” ce gravitează în jurul dinamicilor complexe dintre corp și spațiu – fie el spațiu fizic, social sau psihologic.

Cu ocazia expoziției online Resilience Test: Vlatka Horvat, artista a intrat în legătură pe Zoom cu curatorul Tevž Logar pentru a vorbi despre caracterul performativ al practicii ei, despre câteva proiecte recente născute atât din restricțiile impuse de starea de urgență, cât și din dorința sa de a fi „racordată la firescul vieții de zi cu zi”, și despre felul în care lucrările ei ne fac să parcurgem un spațiu, cu ochii sau cu corpul.

Citiți mai jos transcrierea integrală a conversației.

Tevž Logar: Salutări, tuturor. Numele meu este Tevž Logar și sunt curatorul seriei de expoziții online Resilience Test, prezentate de Gaep. Am plăcerea de a fi gazda acestei discuții cu Vlatka Horvat. Expoziția ei este deschisă pe site-ul galeriei până pe 9 august.

Urmăresc de mulți, mulți ani ceea ce face Vlatka. De câteva ori am reușit chiar să lucrăm împreună pentru diferite proiecte. Pentru început, dați-mi voie să citesc un scurt fragment din statement-ul ei: „În lucrările mele recente – realizate într-o varietate de medii, de la sculptură, instalație, colaj și desen, la performance, fotografie și proiecte cu text – m-au interesat chestiunea prezenței și posibilitățile și problematicile ocupării spațiului. Presupunând adesea gesturi de rearanjare și reconfigurare, atât a spațiului însuși, cât și a relațiilor spațiale și sociale, lucrările tind să examineze raporturile precare și deseori conflictuale dintre corpuri, obiecte, materiale, spațiul construit și peisaj.”

Vlatka, viewing room-ul online poate fi privit drept un canal de distribuție ce s-a dezvoltat foarte mult în sectorul de artă contemporană în ultimele luni. O mulțime de muzee, galerii și proiecte s-au extins online, iar reacțiile au fost împărțite, s-au auzit și voci critice, și mesaje de sprijin. De pildă, una dintre critici a fost că translatarea pe platforme online nu funcționează pentru că lucrările sau expozițiile n-au fost gândite pentru acest mediu. Cum vezi tu această nouă viață online?

Vlatka Horvat: Majoritatea oamenilor văd fotografii ale lucrărilor de artă, nu lucrările propriu-zise. Un procent relativ mic de public ajunge să viziteze expozițiile. Obiecția că atunci când le vezi online, acesta nu este mediul pentru care au fost gândite … e adevărat, firește. Dar cred că așa luam contact cu o mulțime de expoziții și lucrări chiar și înainte de lockdown – indirect. Mă interesează destul de mult documentarea unei expoziții și cum redai o senzație de prezență, de corp sau obiect într-un spațiu, pentru cei care n-au fost acolo. Când instalez sau produc o lucrare, testez și imaginea ei, dându-i ocol, încercând diverse perspective asupra ei. Iar când o documentez, caut să simulez acest parcurs în jurul ei sau parcurs prin spațiul în care se află, pentru a transmite o temporalitate, o senzație de mișcare și mobilitate.

Deși a fost frustrantă pentru toată lumea, această perioadă a deschis și noi posibilități. De la începutul stării de urgență au apărut câteva proiecte interesante – fie artiști și galerii care au reimaginat lucrări existente sau le-au repus în context pentru mediul online, fie proiecte gândite pentru acest mediu anume, care iau în considerare, de la bun început, restricțiile sale. Cred că-i o mare provocare să-l faci pe privitor să perceapă timpul și spațiul pe un ecran, dar există și posibilități de a depăși această limitare. M-a interesat mereu cum te adaptezi la restricții sau cauți să le surmontezi.

Unele proiecte apărute în ultimele luni mi-au atras atenția tocmai pentru că funcționează numai în online. La începutul stării de urgență, David Horvitz, un prieten artist care stă în L.A., a făcut ceva foarte frumos. Cu mult înainte de lockdown, fusese invitat să țină un artist talk la UC Santa Barbara. În ziua în care ar fi trebuit să aibă loc, a parcurs la volan drumul dintre casa lui din Los Angeles și Santa Barbara și a filmat întreaga călătorie, de două ore, cu o cameră montată pe bordul mașinii. A folosit acest drum în timp real pentru a-și structura artist talk-ul, pe care l-a postat apoi online. În esență, era călătoria lui de acasă până la locul unde ar fi trebuit să se desfășoare talk-ul, în timpul căreia își povestea practica prin prisma lucrurilor ce se iveau pe drum. Un exemplu remarcabil de situație în care documentarea/explicarea lucrărilor devine o lucrare în sine. Un alt proiect fantastic este seria My Documents, pentru care Lola Arias a invitat diverși artiști să facă lecturi performative, online, pornind de la documentele din calculatoarele lor.

T.L.: În practica lui David e foarte pregnantă și ideea efemerității. Îmi place mult lucrarea lui în care se gândește la o persoană timp de un minut. Ce se întâmplă când dimensiunea fizică a unei persoane dispare – e ceva la care m-am tot gândit în ultima vreme.

Aș vrea să aduc în discuție contul tău de Instagram, pe care-l urmăresc cu interes pentru că este un amestec de momente domestice și varii situații din atelier sau din natură. Uneori, par înscenate, dar cunoscându-te, sunt conștient că te interesează, de fapt, să găsești acest gen de lucruri. De fapt, mi se par niște schițe găsite, schițe pentru lucrările tale.

V.H.: De multă vreme fotografiez lucruri care-mi ies în cale, am adunat un fel de dosar tot mai bogat de imagini de cercetare. Aș spune că fotografiez lucruri care arată ca și când ar trebui să fie lucrările mele. [Râde.] Dar, în realitate, sunt lucruri peste care dau din întâmplare. Adesea, imaginile postate pe Instagram – pe lângă cele cu pisica mea, care tinde să apară cam des, cred – conțin aceleași gesturi și strategii ca cele din lucrările mele. De pildă, mă atrag structurile provizorii, improvizate: piese de mobilier aruncate unele peste altele, diverse scaune rupte, lucruri răsturnate sau într-o poziție piezișă față de alte obiecte.

De când a început lockdown-ul, fac cu Tim [Etchells], partenerul meu, o plimbare dimineața. Aceeași plimbare în fiecare zi. Pe drum ne intersectăm cu un pârâu. Mult spus „pârâu”. E un fir subțire de apă, atât de îngust, încât faci un pas și l-ai trecut. Dar cineva construiește poduri peste el. Aproape în fiecare dimineață găsim un alt pod peste acest firicel de apă. Le-am fotografiat pe toate și au devenit un catalog de posibilități – o descriere aplicabilă și muncii mele. Ea se fundamentează pe repetarea aceluiași gest, pe încercarea aceleiași imagini sau pe facerea și refacerea aceleiași structuri pentru a crea un catalog de posibilități ori de propuneri. De asemenea, aceste poduri temporare folosesc aceleași gesturi utilizate de mine în atelier: rezemarea, așezarea într-un teanc, suprapunerea, acumularea, sprijinul reciproc pe care materialele și-l acordă, un tip de arhitectură fortuită sau improvizată. În plus, sunt foarte agreabile pentru că evocă diverse poduri reale – într-o zi, Golden Gate, în altă zi, un simplu pod pietonal, iar în altă zi, unul baroc.

Mă interesează, totodată, chestiunea disfuncției spațiale. Asta-i ceea ce fotografiez cel mai mult în exteriorul casei – obiecte și materiale într-o poziție inversă, cu partea de sus în jos sau invers, ori într-o relație spațială asupra căreia s-a intervenit. Adesea proiectez, probabil, intenții care n-au existat.

 

View this post on Instagram

 

The engineers have gone all out today.

A post shared by Vlatka Horvat (@vltkhrvt) on Jul 12, 2020 at 3:44am PDT

Se poate deduce de pe Instagramul meu când a izbucnit pandemia pentru că spațiul în care mă mișc s-a micșorat. Postez mai multe imagini cu lucruri pe care le văd pe jos sau le găsesc pe această pajiște unde ne plimbăm. Să fiu racordată la firescul vieții de zi cu zi e ceva ce mă preocupă. Sunt un mare fan al lui Georges Perec. În Species of Spaces and Other Pieces, el vorbește despre „infraordinar”, mai obișnuit decât obișnuitul. Îmi place asta – gestul vernacular, întâmplătorul din lume, gestul de a scăpa de lucruri și felul în care acestea, odată aruncate, probabil pentru că nu mai sunt funcționale, intră într-o altă zonă de relații.

T.L.: Nu te-am întrebat niciodată de-a lungul anilor, dar țin minte din perioada colaborării noastre pentru proiectul de la Centrul de Arte Grafice din Ljubljana că foloseai elemente găsite în spațiul respectiv, le rearanjai. Vezi aceste obiecte drept ready-mades? Pentru că mie mi se par și sculpturi sociale.

V.H.: Răspunsul simplu e că le consider ambele. Lucrez adesea cu obiecte găsite, materiale găsite sau obiecte care arată ca și când ar fi obiecte găsite. Ce mă atrage înspre ele e faptul că oricât ai vrea să le re-imaginezi ca altceva decât obiecte funcționale, păstrează într-o anumită măsură o urmă a fostei lor vieți. Obiectele găsite vin cu un bagaj, cu o istorie, cu ecouri ale întrebuințărilor sau situațiilor anterioare în care s-au aflat. Poți citi urme pe suprafața lor. Un obiect găsit nu ți se înfățișează într-o stare neutră. Va rezona mereu în noi feluri, dacă îl pui în noi relații spațiale și sociale, dar va păstra și un ecou al trecutului. Mă interesează ce se întâmplă când aceste utilizări, funcții sau lecturi diferite intră în dialog.

E justă observația ta cu privire la sculpturi sociale. Întrebarea din mintea mea este: „În proximitatea unui obiect sculptural sau a unei instalații de-ale mele, cum se poziționează cineva în relație cu el/ea prin intermediul corpului și cum se mișcă?” În tot ceea ce fac într-un spațiu, fie că-i spațiul unei galerii, un spațiu public sau spațiul unei pagini, există această chestiune a modului în care privitorul parcurge spațiul, fie cu corpul, fie cu ochii.

Mă interesează obiectele înseși, rezonanțele pe care le aduc și cum poți modifica aceste rezonanțe sau le poți pune într-o conversație cu contextul politic, istoric și social în care plasezi obiectele. În același timp, cum poți folosi aceste rămășite ale culturii materiale, obiectele găsite, pentru a restructura sau propune diverse căi de relaționare a privitorului cu ele într-un spațiu fizic.

T.L.: În timpul lockdown-ului, ți s-a schimbat în vreun fel perspectiva asupra acestor lucruri? A fost o perioadă în care am reflectat cu toții la spațiul fizic și social pe care-l împărțim.

V.H.: De la început am devenit foarte conștientă de privilegiul imens de a putea sta acasă și de a mă baza pe oameni care nu se opresc, care continuă să livreze mâncare și toate celelalte lucruri necesare. Amplificarea inegalităților sociale a fost concluzia majoră a acelei perioade. Pentru mine, primele săptămâni au fost un fel de pauză, o ocazie de a încetini ritmul. Dar e imposibil să nu te gândești imediat la cei care nu au acest lux, la cei ale căror vieți s-au accelerat.

Pentru mulți dintre noi, să nu călătorească a fost o noutate. Am sentimente amestecate apropo de asta. Pe de o parte, mi-e dor să călătoresc, mi-e dor să reiau legăturile sociale. Pe de altă parte, mi-am dat seama că nu-i nevoie să zbori până într-o altă țară doar pentru a avea o întâlnire într-o zi. În tabloul mai larg al lucrurilor, orice pauză, orice ruptură de obișnuințe este o ocazie de a produce schimbări. Să sperăm că această dorință de schimbare va continua și nu vom tânji să ne întoarcem la tot ceea ce a fost.

Din perspectiva lucrului, am intrat într-un spațiu productiv, dar și frustrant. Așa cum știi, lucrez adesea în raport cu un anumit spațiu, astfel că lucrările se nasc din întâlnirea cu un set de obiecte sau imagini sau spații, iar această întâlnire este mult trunchiată sau limitată acum. Dar am scris mai mult și am regândit câteva proiecte pe care le aveam deja în minte. Am menționat mai devreme plimbările zilnice cu Tim … Am reușit să le transformăm într-un soi de lucrare ongoing. La început de aprilie, am început să ne monitorizăm și înregistrăm plimbările cu ajutorul unei aplicații GPS. Fiecare folosim propriul telefon. Și pentru fiecare plimbare generăm un desen pe care-l adnotăm separat. Așa că acum avem circa 160 de desene x 2. Diptice. Ideea de la care am pornit a fost să consemnăm lockdown-ul – ni se permitea o singură plimbare pe zi, așa că am decis să înregistrăm acea plimbare. Apoi, când măsurile s-au relaxat, am continuat să facem desenele. Acum aproape că nu putem sări peste o plimbare pentru că ar însemna să nu mai facem un desen. A devenit un proiect în lucru.

Un alt proiect, tot în colaborare cu Tim, este o carte pe care am editat-o și produs-o [Seen from Here: Writing in the Lockdown], o colecție de scrieri noi de la 30 de artiști și scriitori. Tot la început de aprilie am avut ideea, gândindu-ne la inegalitățile sociale care se acumulează acum, după alți zece ani de austeritate în Marea Britanie. Voiam să facem ceva concret, așa că ne-am hotărât asupra unei cărți ale cărei încasări din vânzare să fie donate în întregime băncilor de alimente. Până acum am strâns, cred, circa 3.000 de lire pentru organizația filantropică The Trussell Trust. Cartea a fost publicată în format PDF, ceea ce înseamnă că am putut s-o producem de acasă. Ne-am oferit timpul în mod gratuit, la fel și autorii, nimeni nu a fost plătit, astfel că 100% din încasările din vânzare au putut fi direcționate către această organizație care lucrează cu băncile de alimente din Marea Britanie. În asemenea proiecte am vrut să ne investim energia, cu gândul la modul în care munca artistică sau creativă poate ajuta societatea, oricât de puțin.

T.L.: În privința lucrărilor tale din viewing room-ul galeriei, aș vrea să vorbim despre aspectul lor performativ, cel mai fragil și mai efemer dintre toate. În istoria performance-ului au existat, firește, diverse abordări. Cum abordezi tu gestul performativ? Îl incluzi în lucrări sculpturale, dar ai și acțiuni performative directe.

V.H.: Performance-ul este pilonul a tot ceea ce fac. Uneori, se manifestă în performance-uri per se sau în acțiuni performative, cum spui tu. Alteori, constituie un set de gesturi folosite în producerea sau imaginarea întâlnirii dintre privitor și lucrare. Lucrările mele de început erau figurative și abordau chestiunea corpului reprezentat, fie că era vorba despre performance-uri propriu-zise, fotografii bazate pe performance sau colaje. Apoi, am început să fac sculptură. A fost un moment important pentru mine pentru că abordarea din performance – care-i legată, în cazul meu, de întrebări referitoare la prezență și absență, întâlnire și schimb – s-a schimbat dinspre corpul reprezentat în lucrare înspre corpul privitorului care se întâlnește cu lucrarea. S-a întâmplat în 2009, cred, și a fost un moment de cotitură.

Așa cum menționai, fac performance-uri în care eu însămi sunt performer. Uneori, cadrul lor de desfășurare e destul de teatral, în sensul că au loc într-un spațiu cu public spectator. Foarte adesea durează câteva ore bune. Alteori, creez un cadru pentru acțiuni la care participă și alți oameni pe lângă mine. Un exemplu este chiar performance-ul [Who Come to Stand] la care ai participat și tu. Acum doi ani, în 2018, nu?

T.L.: Da. Chiar în această perioadă a anului, final de iulie, parcă.

V.H.: Exact. A fost în Rijeka, Istria, pe coasta croată. Un performance cu durata de 8 ore, în care am invitat artiști și alți locuitori ai orașului să mi se alăture la șantierul naval, în dreptul soclului unei statui socialiste din 1965, înfățișând un bărbat care ține în mâini o navă. În perioada socialistă, șantierul naval era unul dintre cele mai mari complexe industriale din țară. Între timp a fost distrus, iar oamenii, concediați. Invitația mea a fost să stăm de pază timp de 8 ore, în semn de solidaritate cu acest bărbat din statuie, și să ținem fiecare în mâini un obiect cu o încărcătură personală sau socială pentru a onora istoria șantierului naval, pe vremuri atât de important pentru oraș, dar și pentru a-i deplânge soarta. Amintesc acest proiect ca un exemplu de cadru performativ în care și alții pot intra.

Unhinged, lucrarea inclusă în viewing room, este din 2010. A existat în câteva ipostaze și, la fel ca proiectul anterior, are o durată de câteva ore. Am creat-o ca răspuns la invitația unor artiști, Simone Aughterlony și Jorge Leon, de a participa la un proiect despre munca servitoarelor. Am propus acest performance în care, timp de 6 ore, țin o ușă scoasă din balamale, „contopindu-mă” cu ea pentru a forma o nouă entitate, pe jumătate femeie, pe jumătate ușă, „door-woman” [joc de cuvinte bazat pe înțelesul de „ușier” al substantivului]. Proiectul a fost prezentat mereu în vile istorice maiestuoase din diverse orașe europene, în care eu performam ca acest hibrid door-woman, căutând ocazii, oricât de mici sau clandestine, de a face lucruri și de a interacționa cu vizitatorii. În multe lucrări de-ale mele care implică obiecte, recurg la un joc de oglindire sau repetare a lucrurilor deja existente în spațiul respectiv. Prin urmare, această entitate-hibrid căuta să se integreze în peisaj oglindind diverse aspecte ale arhitecturii casei sau încercând să funcționeze ca o ușă adevărată sau, când vizitatorii stăteau de vorbă, încercând să se interpună între ei ca și când n-ar fi fost acolo. Pe lângă acest joc de integrare în peisaj, mă interesa o investigare a corpului și a mobilității sale, pentru că în timpul acelor ore epuizante în care țineam ușa grea, mobilitatea corpului meu era serios afectată. Funcția ușii era și ea serios afectată. Voiam să explorez cum atât rolul, cât și percepția asupra corpului și a ușii se schimbă. Corpul – cel feminin în mod special, în contextul acestor case grandioase a căror funcționare depindea de munca de menaj și servire prestată de femei – este prezent în lucrare. La fel și percepția asupra ușii ca un mecanism de control al intrărilor și ieșirilor, ca element aflat între interior și exterior, ca punct de trecere într-un spațiu, cel de care depinde accesul. În plus, e vorba despre distrugerea ideii de spațiu domestic ca spațiu interior, izolat de exterior, pentru că atunci când închizi o ușă, ce se petrece înăuntru e privat, dar când o scoți din balamale …

T.L.: … devine public.

V.H.: Devine public și devine permeabil. Am încercat să jonglez cu toate aceste idei legate de corp, de feminitate, de domestic, de marginile unui spațiu – unde se termină un lucru și începe un altul, unde un corp se termină și începe un obiect, unde exteriorul unei case devine interiorul ei. Mă interesează toate aceste puncte de întâlnire între corpuri, obiecte și spații, cum le negociem și le parcurgem. 

Conversație înregistrată pe 30 iulie 2020

—

Resilience Test este o serie de trei expoziții online avându-i ca protagoniști pe Marilena Preda Sânc (29 iunie – 19 iulie), Vlatka Horvat (20 iulie – 9 august) și Ištvan Išt Huzjan (10 – 30 august), artiști din generații diferite ale căror practici sunt conectate prin interesul față de reexaminarea limitelor corpului.

Proiect finanțat de: Ministerul Culturii

Parteneri: Ambasada Republicii Slovenia și Ambasada Republicii Croația

Parteneri media: Radio România Cultural, Revista ARTA, Zeppelin