Between the Forest and the Sea

„Mă găsesc la intrarea în lungul hol de marmură. De fiecare parte blocurile de piatră ale «Prizonierilor», ce încă încearcă să evadeze, conduc către sculptura gigantică scăldată deopotrivă în lumină artificială şi naturală. 

«Locul ăsta este mai fascinant decât originalul», mi-am surprins un gând în timp ce mă îndreptam către adolescentul dezbrăcat, al cărui corp încordat era mângâiat de umbrele trecătoare ale norilor. Băiatul priveşte în golul de lângă mine şi pot citi frica în privirea sa, în timp ce mâna stângă i se îndreaptă către praştie.

Un băiat căruia îi este frică să devină bărbat, un bărbat căruia îi este frică să devină rege.

Pus în fața sfârșitului implacabil, David este forțat să se schimbe. Venele sale pompează sânge, corpul îi este pus în acțiune. O acțiune ce va transforma un băiat într-un bărbat, un bărbat într-un rege, o acțiune ce nu poate conduce decât la descompunere. El știe asta, și asta-l sperie, nu uriașul.

Precum frumuseţea, masculinitatea este pură plasticitate și ca atare este supusă schimbării, culturii, educației, exercițiului. Dar ceea ce mă interesează este acel moment anume când băieții devin bărbați și bărbații devin regi, când locurile devin imagine și imaginile devin amintiri.” 

– Ștefan Botez

„Between the Forest and the Sea, prima expoziţie personală a lui Ștefan Botez în România, aduce în fața publicului o selecţie de şapte lucrări video. Scenografia gândită de artist pentru spațiul expozițional trădează pregătirea acestuia în arhitectură și, fără a eluda demersul artistic, stimulează spectatorul să pătrundă într-un univers aflat între haos și ordine, zgomot și liniște, realitate și fantezie. 

Preocupările lui Ștefan Botez din ultimii ani se concentrează pe trupul uman, în special pe cel masculin, și pe modurile de manifestare ale acestuia, de cele mai multe ori nemijlocite, firești, şi care pun în discuție dualismul corpului – cum arată el și cum este văzut de societate.”

– Teodora Dinu, curator

T.D.: Set-up expoziției trădează formarea ta ca arhitect și în acelaşi timp punctează importanţa unei scenografii în spațiul expozițional, ca element ce întăreşte discursul artistic. Care este conceptul din spatele acestui set-up, cât de importante sunt lumina, sunetul? 

Ș.B.: Lumina și sunetul ocupă tot spațiul, mă gândesc la ele ca la niște elemente invadatoare. Ideea instalației a venit odată cu primele imagini pe care le-am văzut, de la expoziția Karolinei, pe care ai curat-o, arăta foarte bine și spațiul mi s-a părut incredibil. Mi-a adus aminte de nenumăratele subsoluri și case vechi ce serveau drept spațiu pentru petrecerile bucureștene de la începutul anilor 2000. Mă plimbam prin subsolul galeriei în timp ce instalam, mare parte dintre elemente erau deja la locul lor, și mă amuzam pentru că aveam senzația că sunt într-o amintire, dar o amintire în care sunt inserate elemente noi, provenind din alt timp și spațiu. 

T.D.: În câteva dintre lucrările video îți asumi poziţia unui cercetător care analizează atent de la distanță și înregistrează activitatea subiecților fără a interveni. Care este motivația din spatele acestei alegeri? Ține de naturalețea, spontaneitatea, veridicitatea gesturilor ce se transformă în act artistic sau e pur și simplu un articifiu cinematografic? 

Ș.B.: Unul dintre proiectele mele, o serie de cinci piese video, se numește On How to Become a Film Maker. Este un titlu la care am ajuns în urma unor discuții pe care le-am avut cu Jeniffer Allen, are un sens ironic, este o serie în care prezint antrenamente, exerciții, ea însăși fiind un exercițiu, un exercițiu de imagine și de stil. Face trimitere la dragostea mea față de cinema și la dorința mea de a fi regizor. Întorcându-mă rapid la o întrebare anterioară, îmi dau seama că masculinitatea devine astfel un pretext pentru studiul imaginii, al puterii de seducție a acesteia, al frumuseții, dacă vrei. Lucrările mele video au fost influențate de doi artiști, Mounir Fatmi și Ali Kazma, pe care am avut șansa să-i întâlnesc, de altfel, în timp ce făceam un stagiu la o galerie din Geneva, Analix Forever. Câteva dintre piesele lor se încadrează într-un curent video minimalist și sec, în care, după cum spui și tu, „artistul își asumă poziția unui cercetător ce analizează atent, de la distanță și înregistrează activitatea subiecților fără a interveni”. 

Ștefan Botez în conversație cu Teodora Dinu, ianuarie 2015